Dupa moartea mamei

 

De-acum începe viaţa de suferinţă, care m-a ţinut strâns legată de Maica Prea Curată, singura verigă a nădejdilor mele.

Trăgându-se toţi pe la casele lor,   eu rămâneam a  nimăniu.

Văzându-mă îndepărtată de toţi, am mers în grădină cu Icoana Maicii Domnului singura mea mângîietoare şi perna,   averile mele preţioase şi plângeam vorbindu-i Maicii Domnului din Icoană aşa: “Maica Domnului, miluieşte-mă, că aşa mi-a spus mama mea!”  Şi nu ştiu de ce, că de câte ori spuneam Maicii Domnului aceste cuvinte, pe loc adormeam Iar când mă sculam, eram tare fericită şi nu-mi mai trebuia nimic.

Văzându-mă atât străinii cât şi unele din rudele mele că mergeam de colo-colo, ca melcul cu casa în spate, s-au gândit să facă un sfat familial şi să vadă ce-i de făcut cu mine.  După cum vorbeau, am văzut că nimeni nu vrea să-şi împovăreze familia şi cu grija mea,   dar până la urmă s-a hotârât ca acela ce stă în casa mamii,   să mă ţie şi pe mine,  dându-mi îngrijirea trebuitoare.

Şi am rămas în casa mamii lângă fratele Petrică şi cumnata Ionica.

 

Moare mama

 

În primăvara anului l929 mama se îmbolnăveşte dintr-o frică şi căutându-se cu doctori, n-a avut parte a se vindeca şi în luna septembrie trăgea să moară. Toate rudele vorbeau cu cei doi fraţi,   care acum erau amândoi însuraţi şi stăteau în casă cu mama, că în timpul cel mai scurt mama va trece la cele veşnice. Eu, auzind ce vorbesc, am mers la patul mamei, îngenunchind. Mama mă întreabă ce am. I-am spus:

Toţi în curte spun că ai să mori, dar eu ce-o să mă fac? Cui mă 1aşi?  Că nimeni nu mă iubeşte!  Scumpei mele mame îi curgeau lacrimile pe obraz.  Mă ia, mă sărută şi-mi zice:

-Draga mamii, Lico (aşa-mi spunea mama şi toţi ceilalţi,   din Vasilica-Lica) eu am fost aceea care te-am adus pe lume… tu ai o altă mamă care, de acum înainte, îţi va purta de grijă…e Maica Domnului şi, arătându-mi Icoana Maicii Prea Curate din peretele de la răsărit,  îmi zice:

-O vezi? La Ea să te rogi de acum, căci Ea ţi-i mama ta cea adevărată şi de la nimeni să nu mai aştepţi milă, decât numai de la Ea.

Eu aşa tare am crezut cuvintele ei, încât, plină de bucurie, i-am răspuns:

-Bine, mamă! Şi fericită m-am ridicat din genunchi, mi-am şters lacrimile de la obraz, m-am închinat la Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi am plecat la joacă.

Noaptea mama a trecut la cele veşnice, lăsându-mă pe mine de nouă ani, numai în grija Maicii Domnului.

În ziua de 14 septembrie i-a fost înmormântarea. Am stat liniştită până a fost s-o scoată din casă. Când au scos-o s-o ducă la Biserică am început să ţip, trăgându-mă de cele două coade ce-mi atârnau pe cap, încât lumea adunată lăsase pe mama şi plângea de mila mea. Şi cu adevărat că eram mai de plâns, căci rămâneam a nimănui.

Întorcându-ne de la cimitir după ce s-a dat masa, cei patru fraţi au început să împartă tot ce avusese mama în casă, în curte şi la câmp.  Eu îi priveam şi aşteptam să văd ce-mi dă şi mie.  După ce-au împărţit tot, eu le zic:

-Dar mie nu-mi daţi nimic?

Toţi se uită la mine cu priviri urâte iar fratele Petrică îmi zise:

-Tu să mergi la tatăl tău să-i ceri avere, nu de la noi.

Eu, ca deşeptată dintr-un somn, am strigat tare:

-Cum, eu am tată, bădie Petrică?

-Da, ai!

-Şi unde-i?

-La Galaţi…

Am ieşit afară în curte, mă uitam spre cer şi nu-mi venea să cred.

Intru repede în iatac, unde zăcuse mama şi iau Icoana Maicii Domnului, căreia mă predase mama o strâng la piept şi-i spun:

“ Mama aşa mi-a zis, că tu eşti mama mea, Prea Sfântă. Şi căutând perna ce-o aveam dată de pomană de la botez de la nana mea,  am aflat că mi-o împărţiseră între ei. Necăjită, le zic:

-Daţi-mi perna ce-o am de la nana mea, ce mi-aţi luat-o!

Eu, fericită că o am, fug în curte, într-o mână ţinând Icoana – în cealaltă perna. Şi fiindu-mi necaz pe mama că nu mi-a spus că eu am tată, am alergat la cimitir la mormântul ei, şi plângând mult, am dormit toată noaptea pe mormânt, iar dimineaţa m-au sculat nişte femei care tămâiaseră un alt mormânt şi m-au dus acasă, cu Icoana şi cu perna în braţe.

POVESTEA VIETII MELE

Copilãria lângã mama
 
Din frageda mea copilãrie m-am trezit lângã mama, doi fraţi şi douã surori, care erau mai mari  decât mine.
Când am început a cunoaşte binele de rãu, am bãgat de seamã cã cei patru fraţi nu mã iubeau.  Eu, vãzându-mã singurã, am început sã o întreb pe mama de tatãl meu.
Ea îmi rãspundea cu o voce scurtã:
-A murit!
O întrebam din nou:
-Dar cum a murit şi de ce 1-ai lãsat!?
Îmi spunea:
-A murit în rãzboi şi eu n-am fost cu el.
-Dar de când s-a terminat rãzboiul?
-Ei!  De mult!
Şi în ce loc a murit tata?
-La Mãrãşeşti…
-Dar câţi ani sânt de când a murit tatãl meu?
-Şapte ani.
-Şapte ani?
-Da…
-Bine, mamã, atunci eu de ce am numai cinci ani?
-Taci şi nu mã întreba; aşa este cum ţi-am spus şi nimic mai mult…
Plângând, ieşeam afarã din casã, bombãnind cã dacã aş fi avut şi eu tatã, nu m-ar mai bate fraţii mei. Când auzeam unii copii pomenind de tatãl lor, simţeam o usturime în inimã şi plângeam zicând: ”Eu n-am tatã…“ Mã gândeam sã întreb vecinele cum a murit tata, dar fiindcã iubeam foarte mult pe mama, îmi ziceam: “Cine poate sã-mi spunã mai adevãrat decât mama?” Cuvântul mamei a fost ca literã de evanghelie pentru mine şi am crezut cele spuse de ea. 
 La toate micile necazuri ce le aveam cu ai mei, gândul îmi zbura la tata, zicându-mi: “Unde-i tata acum sã-mi ia apãrarea?” cãci mama nu vroia sã se arate cã ţine la mine mai mult ca la ei şi-mi zicea:
-Tu eşti mai micã, rabdã!
Când aveam o bucurie sau mâncam ceva bun, mã gândeam la tata şi-mi ziceam: “Unde-i, sã se bucure de mine şi sã mãnânce şi el?”
Şi rugam pe mama sã-mi încuviinţeze acest gând, când aud cã-mi zice:
-Morţii nu mãnâncã…
Dar ce le trebuie lor, mãmãicã?
-Rugãciuni…
-Cum?
-Doamne, ţine-i ţãrâna uşoarã lui tata.
-Şi cum numai atât?
-Da!
Dar matale de ce dai de pomanã la zile mari mâncare şi zici cã pomeneşti morţii?
-Ei! Numai la zile mari!
-Mãmãica mea scumpã, eu pentru tatãl meu vreau ca fiecare zi sã fie o zi mare!
-Şi ce ai sã dai tu lui tatãl tãu?
-Ce-mi place mai mult.
-Şi ce-ţi place mai mult?
-Lapte cu mãmãliguţã caldã…
-Ei, bine, nu ceri mai mult, dar sã nu ştie nimeni acest lucru.
-Nu, mãmãicã.
De fericire am început sã sar prin curte. Mama mã cheamã şi-mi zice:
-Dar pentru mine când o sã mor, ce ai sã-mi faci, cã vãd cã pentru tatãl tãu te prãpãdeşti toatã?
-Ai sã vezi matale ce o sã-ţi fac…
-Dar morţii nu vãd, cã-s morţi.
-Nu se poate-spun eu şi fug la joacã.
Eram încredinţatã cã tot ce fac pentru morţi ei mã vãd şi se bucurã. Din acea zi era lege pentru mine de a da o farfurie de mâncare pentru tata (lapte cu mãmãliguţã caldã).
 Ocazie aveam, pentru cã trecea pe la poarta noastrã un bãtrân, Moş Gheorghe Bãrduş, care pãzea ţarina, iar eu eram în culmea fericirii când îl vedeam. Îl chemam şi-i dam porţia mea de lapte, iar pentru mine ceream de la mama alta. Într-o zi, mama îmi zice:
-Sã nu-i mai dai uncheaşului ãsta sã mãnânce, cã-i murdar…
Tu ştii cã eu am visat odatã pe Ioana, sora ta cea mare,   care e moartã, ca sã dau de pomanã la oameni curaţi, cã ei privesc pe cei ce mãnâncã pomana datã de noi şi dacã-s murdari, nu le cade bine.
Eu îi rãspund:
-Ştii ceva, mamã? Hai sã-l spãlãm pe sãracu moş Gheorghe!
Mãmãica îmi zice:
-Ei! C-o sã mã pui tu spãlãtoreasa ţiganilor!
Eu o întreb:
-Mamă, dar pe tata cine-l spalã?
Mama îmi zice:
            -Hai du-te la joacã şi lasã-mã!
Când vine moş Gheorghe, eu îi zic:
-Moş Gheorghe, de ce nu te speli?
-N-am sãpun, fata moşului…
Eu, farã sã mã gândesc mult, strig la mama sã-i dea sãpun sã se spele. Acest lucru se repeta de câte ori vedeam pe moşu murdar, iar când mama nu-mi dãdea, mã tãvãleam toatã curtea prin ţãrânã şi vai de pãrul meu şi de rochiţa mea, cã era una cu pãmântul.  Iar mama nu mã bãtea, cã mã iubea şi cine se necãjea cu mine sã mã cureţe? Tot mama! Ba încã eu îi ziceam:
-Dacã-mi dãdeai, nu mã tãvãleam! Şi vai ce pãţeam, pânã mã pieptãna.
Când am împlinit şase ani, mama nu vroia sã mã dea la şcoalã, cãci zicea cã sânt prea micã şi iarna o sã rãmân prin omeţi. Dar eu i-am cerut rochiţa cea curată şi m-am dus la şcoalã.
Directorul şcolii noastre Domnul Tuchel, a înscris pe toţi copii, dar pe mine nu voia, cãci zicea cã sânt prea micã. Eu, când 1-am auzit şi pe dânsul cã nu mã primeşte, am început sã plâng de nimeni nu mã mai putea opri.
-Ce dacã am şase ani, vreau sã învãţ carte!
Vãzând directorul plânsul meu aud cã-mi zice:
-Hai, vino în clasã, cã atunci când o sã dai de greu, fugi tu singurã acasã. Şi nu m-a înscris pânã mai târziu, când a vãzut cã-mi place sã învãţ. În cursul anului şcolar, învãţãtoarea noastrã ne spune într-o zi:
-Copii, fiţi cuminţi, cã avem la cancelarie o inspecţie care vine şi la clasa noastrã. Nu terminã vorba şi intrã pe uşã un domn,  însoţit de directorul şcolii.
Noi, copii, stam cu ochii aţintiţi şi cu inima la gât.  Vedeam pe acest domn cã vorbeşte ceva cu învãţãtoarea noastrã şi ea mã aratã pe mine.  Mie a început sã-mi batã inima de credeam cã-mi iese din piept şi-mi ziceam: “Ce-am fãcut, Maica Domnului, de mã aratã, cã doar am fost cuminte şi mi-am ştiut lecţia!”
Învãţãtoarea se uitã iar la mine zâmbind şi-mi zise:
-Gurãu, ce poezie ţi-e dragã ţie mai mult?
Eu am respirat adânc şi-i rãspund:
-”Noaptea Crãciunului” !
-Ia zi-o.
Şi liniştindu-mã puţin, am început sã zic poezia astfel:
 
Noaptea Crãciunului
 
Afarã ninge liniştit,  
În  casã arde focul, 
Iar noi pe lângã  mama stând,  
De mult uitarãm jocul.
            E noapte. Patul e fãcut, 
            Dar cine sã se culce, 
            Când mama spune de Iisus
            Cu glasul rar şi dulce?
Cum s-a nãscut Iisus în frig, 
În ieslea cea sãracã, 
Cum boul peste El sufla, 
Cãldurã ca sã-i facã.
            Cum au venit la ieslea Lui
            Pãstorii de la stânã, 
            Şi îngerii din cer cântau
            Cu flori de mãr în mânã.
 
Tot timpul cât am spus poezia, acel domn plângea, stând cu spatele la mine. Eu eram foarte miratã de aceastã purtare a lui, şi când m-a scos la tablã sã fac o socotealã, mã uitam în ochii lui şi doar cât n-am deschis gura sã-l întreb de ce plânge. M-a pus sã citesc şi o lecţie şi a ieşit din clasã însoţit de învãţãtoarea noastrã şi tot timpul m-a privit cu drag şi-i curgeau lacrimile pe obraz. Se întoarce învãţãtoarea noastrã în clasã, vine la mine, mã mângâie şi-mi spune:
-Bravo, Gurãu, ai ştiut bine!
Eu o întreb:
-Domnişoarã, de ce plângea domnul acela?
Dânsa îmi rãspunde:
-Copiii nu trebuie sã ştie toate…
Am rãmas nedumeritã.
Mergând acasã i-am povestit mamei toate cele întâmplate la şcoalã.  Mama stã puţin pe gânduri şi apoi mã întreabã:
-Altceva nu ţi-a spus?
-Nimic, rãspund eu.
-Sã-ţi spun eu de ce plângea acel domn? Te-a vãzut aşa micuţã şi i-a fost milã.
-Oare, de asta?
-Sigur cã da…  Şi am crezut.
Adevãrul era cã acel domn era chiar tatãl meu, despre cunoaşterea cãruia voi vorbi la locul potrivit.
Tot în primul an de şcoalã, într-o dimineaţã, pe la ora şapte şi jumãtate, pe când mergeam la şcoalã, dupã ce-am trecut calea feratã, am vãzut cum venea de la rãsãrit un nor alb, cam pãtrat şi s-a lãsat peste mine. Eu am început sã strig pe mama, dând din mâni şi mã simţeam ca într-o baie. N-am vãzut şi n-am auzit nimic, decât simţeam o pace şi o bucurie lãuntricã, de care nu-mi dam seama.
Când am ajuns la şcoalã, Domnişoara era în clasã şi mã întreabã de ce am întârziat şi ce am de sânt schimbatã şi palidã la faţã. Eu i-am spus toate cele întâmplate pe drum.  Ţin minte cã dânsa mi-a spus aşa:
-Aş vrea, Vasilico, sã trãiesc, sã vãd ce-o sã fie cu tine în viaţã. 
Bunul Dumnezeu a binevoit ca în toamna anului 1943,   sã ne întâlnim la sfinţirea Bisericii din Târgul Iveşti, Tecuci, eu fiind cãlugãriţã cu sobor de maici lângã mine, iar dânsa – aceeaşi vrednicã învãţãtoare, cu eleve în jurul ei. Când ne-am vãzut, am plâns amândouã de bucurie şi am preamãrit pe Dumnezeu pentru toate binefacerile lui.
Întorcându-mã acasã la prânz, i-am spus mamii cele întâmplate dimineaţã cu acel nor. Mama plânge şi-mi zice:
-Draga mamii, cum aş vrea sã-mi ajute bunul Dumnezeu sã trãiesc, sã vãd ce va fi cu tine.
Eu o întrebam:
-Dar ce-a putut sã fie aceasta cã vedeam pe mama cutremuratã de cele spuse de mine. Mama îmi zice:
-Lasã acum… sã fii cuminte şi sã te rogi lui Dumnezeu aşa cum ştii.